In Bucuresti nu vezi cerul... ( part 1 )

Pentru mine vor exista intotdeauna doua ipostaze contrastante ale acestui oras: bucurestiul nostru si bucurestiul meu, bucurestiul pe care il vad cand sunt singur cand pot sa uit si sa ma pierd.

Acum scriu pe motoare la 3:26 AM singur cu un pachet de camel si laptopul inserat intr-o priza foarte greu gasita, dar mai interesant e cum am ajuns aici si ce se va intampla in continuare.

Vineri seara am facut act de prezenta intr-un club superb din zona cismigiului, doi prieteni au simtit nevoia sa impresioneze prin litrii de alcool cu ocazia intrarii lor in ilegalitate. Fara discutie cheful a fost chiar suportabil pana la un punct cand ritmurile simpliste repetitive nu imi mai colorau deloc atmosfera. Pe la 3 m-am decis sa vizitez cismigiul, mai exact locul meu preferat de refugiu: Rondul Roman aka unde e cupa aia mare. Acolo pe iarba intins acompaniat de un pian tare posomorat am reusit sa ma pierd prin iarba, vant, stele si liniste. Ma simteam tare cald pe iarba umeda.

Din pacate reintegrarea in societate a fost foarte dura. Am fost nevoit sa pasesc pe drumuri pavate incoerent si chiar gretos. In fine.

Dimineata urmatoare ma asteptau in fata calculatoarelor prichindei nevoiti sa traiasca viata parintilor, eu fiind oarecum un ghid. O experienta interesanta si in orice caz profitabila pe mai multe planuri pentru mine.

Dorinta mea arzatoare sa dorm dupa sesiunea de instruire a fost distrusa de nevoia de a-mi indeplinii o oarecare datorie morala fata da cunostinte. Nu ma intelege gresit, nu regret nimic. Daca nu luam acea decizie nu ajungeam in punctual asta.

O paranteza.

Am facut o pauza sa ma uit in in jur si am observat cum norii care pana acum imi blocau accesul spre stele se subtiaza incet intr-o nuanta apasatoare de mov, defapt sincer totul parca a capatat o aura mov. Superb.

Revenind.

Grupul cu care imi treceam ata prin ac s-a subtiat si el incet dar sigur ( la fel ca norii de acum ). Dar cu toate astea am luat parte la un episod demn de relatat cu ei.

Tocmai prinsesem ultima comanda la Spring Time la Universitate si am fost nevoiti sa luam totul la pachet sis a ne gasim un alt loc pentru consum. Am ales bordura de langa intrarea in pasaj de la Muzeul de Istorie. Cand noi ne aflam in plina devorare se apropie o tipa in verde de mine cu o nonsalanta placuta si imi fura doi cartofi si imi multumeste indepartandu-se. Eu surprins in mod placut de episod strig dupa ea oferindu-I si o bucata de frigarui, oferta care de altfel nu este refuzata. Totul decurgea foarte placut si prietenos. Dupa ce mi-a degustat intr-un mod foarte feminin o bucata de carne, tipa in verde si-a continuat drumul si eu devorarea.

Mancarea fiind terminate simteam toti nevoia de ceva de baut si pentru a rezolva aceasta problema presanta ne-am indreptat spre un non-stop mai jos pe Elizabeta. Cu ochii atintiti spre frigider si atat incercam sa ne hotaram ce sa achizitionam, moment in care se aude din dreapta spate exclamatia: “Uite astia sunt aia de la care va ziceam ca am mancat!”. Era tipa in verde cu trei prieteni. Fapta buna ne-a fost rasplatita cu cate un gat de rom al carui gust reminiscent s-a combinat bine cu cola care a urmat.

Tot pe tema asta inainte de episodul cu fata in verde am cunoscut-o pe Caro(lina), o tipa care lucreaza la un magazin ce se va deschida luni si contine produse interesante, tot la fel de spontan si am primit si un sfert de sticla de vin de la un cuplu de francezi foarte prietenosi care trebuiau sa plece dar cu care am mai apucat totusi sa schimbam doua vorbe.

Am observat ca ma binedispun incredibil aceste acte de unitate si deschidere intre necunoscuti. Nimic nu poate fi mai placut.

Nu cred ca o sa o mai vad vreodata pe tipa in verde si oricum nu cred ca ar mai avea sens sincer, si-a indeplinit rolul in viata mea si sper ca si eu in a ei.

Dupa aproximativ doua ore de ras isteric alaturi de doi compatrioti am ramas singur. Nu am vrut sa plec.

Ma duc sa imi iau o cafea si cred ca o sa imi las laptopul aici ca totusi ce se poate intampla…

Aparent nimic. Am o ceasca tare simpatica si pricomigdala e chiar buna. Pana se racesta cafeaua imi mai aprind o tigara. Am pus si muzica, desi n-am casit, dar parca mergea mai bine un Pyramid Song decat chillout-ul de guerilla acum…

Stau fix la marginea peretelui desenat, langa tipul care are in fata o cafea si un pian abstract. Foarte tare. In dreapta mea danseaza un cuplu pe melodia aia... L’amour... l’amour...

Ultima comanda la bar in cinci minute.