in autobuz

azi cand mergeam cu autobuzul 335, care e aglomerat ca de obicei, forfotind de oameni, cei mai multi grabiti sa ajunga la servici, privind fara prea mare incantare perspectiva unei zile de munca monotone, am vazut o scena care mi-a ramas in memorie.

era o femeie batrana imbracata in cafeniu care statea pe scaunul dinspre culoar. era palida si vestejita, as putea spune chiar ca pe fata i se citea apatia si plictseala. era un fel de plictiseala sacaita pe care ridurile i le imortalizasera pe chip. privea cu o figura acra in jur si era foarte normala din toate punctele de vedere. cel putin, asa crede toata lumea.

mie mi-a ramas in minte. nu pot sa imi dau seama de ce, dar e acolo si trebuie sa-ti spun scena. dar mai intai, trebuie sa o cunosti si sa o vezi asa cum am vazut-o eu. avea niste ochi caprui, mai degraba cafenii, dar un cafeniu palid, sticlos care impreuna cu umezeala din jurul ochilor ii facea sa arate mai tristi. nu exprimau nici o emotie sau chiar daca o faceau, era vast mai nesemnificativa decat fata.

ti-am zis ca era imbracata in cafeniu, nuante de maro si cateva pete de un galben nedefinit care formau un melanj bolnavicios. arata exact ca o pensionara tipica, care se pregateste sa moara si probabil se duce sa isi mai vada o data locul de veci.

stateam aproximativ in fata ei si ascultam muzica si ma uitam in jur plictisit si usor ingrijorat la gandul ca probabil voi intarzia. in timp ce incepusem sa ma foiesc de caldura, m-a privit, si simtindu-ma privit, am intors capul. s-a uitat la mine, fara nici un fel de expresie. parea ca orice emotie nu mai razbatea pana afara. era dezinteresata, plictisita si sacaita. dar in acelasi timp am avut impresia ca expresia ei era ca si acoperita de o masca de ghips care acum se intarise. din vreun motiv, mi s-a parut inteleapta. ceea ce e destul de ridicol din partea mea de fapt privind in retrospectiva. nu parea distinsa in nici un fel, nu era rasata, era absolut banala.

arata ca una dintre bunicile alea din povesti care sunt obosite si afanisite. ele in general asteapta sa se vestejeasca in continuare cocand prajiturele cu scortisoara si briose pentru nepoti in vreun fel de case parfumate cu diverse esente de vanilie, rom in o groaza de sticlute si fiole. dar femeia asta nu parea sa fie asa.

ea nu parea sa aiba nepoti si in nici un caz o bucatarie comfortabila. mi-o puteam imagina la cozi interminabile prin hala stand dupa carne mai ieftina sau facand mai multe lucruri cu varza si cartofi decat pot sa-mi imaginez.

si, la un moment dat, ii suna mobilul. ceea ce a fost oarecum straniu. nu ma asteptam sa aiba mobil si judecand dupa privirile celor din jur, nici ei nu se asteptau la asa ceva. cand si-a scos telefonul din rochia maro, am vazut ca are degete groase, umflate de munca. poate a fost o muncitoare, sau o nevasta de taran. una dintre unghii era innegrita. probabil ca o lovise. a ridicat telefonul la ureche dupa ceva timp, pentru ca parea dusa pe ganduri cand a sunat si a raspuns mai tarziu. pe alt scaun, era un tip tanar, intr-un trening, tuns scurt care o privea surprins. poate se intreba de ce era plecata de acasa unde probabil o cauta moartea.

a raspuns si pe urma imediat a inchis si si-a pus mobilul in poala resemnata.

ce existenta ingrozitor de plictisitoare si monotona o fi ducand femeia aia, desi din vreun motiv ciudat, am impresia ca in momentul asta nu mai e in viata.